Toti se bucurau…Acum iti pot spune, fiindca nu-mi mai este rusine, dar sa stii: dupa ce s-au sfarsit toate, m-am ascuns si am plans. Am plans mult si pentru mine. Fiindca nu am pe nimeni, indur pentru necazurile tuturor si ma bucur pentru bucuriile tuturor. Gandurile mele s-au materializat, parca, ma apasa, sunt satula de ele – am nevoia altui om caruia sa-i spun…Ma simt mai buna, inteleg parca lucruri pe care nu le-am inteles niciodata pana acum…Sa stai asa, cu ochii inchisi, si sa lasi gandul sa curga cu toate ezitarile lui si sa stii ca cineva asculta!…Mi se pare cateodata ca vorbele sunt facute pentru a ne disimula gandurile, nu pentru a le exprima…S-au uzat! Le-am prostituat numai pentru trebuintele noastre vulgare si mediocre de toata ziua…Pe urma, cand vrei sa spui ceva care exista in tine, mai subtil, mai intim cu fiinta ta, cuvantul te tradeaza! Te trezesti cu el, dupa ce l-ai rostit, paralizand tot ce-ti statea pe buze…Ti se pare, uite, crezi ca ar fi foarte simplu, sa explici ceva unui prieten, sa-i spui ce ai pe suflet…Ai tot aici, gata lamurit, ca plicul unei scrisori pe care trebuie numai sa-l deschizi si sa citesti…si cand dai cu ochii de el, ti-a inghetat toata pornirea fiindca nu ai la indemana decat cuvintele uzate care au trecut prin toate gurile.
Absurd, tu uiti realitatea, pentru a trai incoerenta vedeniilor din somn. De ce am spus absurd? E intotdeauna o fericire sa poti topi realitatea in alt tipar dupa fantezia ta, macar dormind. Si eu visam altadata!…Acum, somnul e gol. Viata suspendata. Dar chiar atunci cand visam, nu era o evadare din realitate, pentru mine era o prelungire chinuita a tot ce ma nemultumea peste zi, o constiinta monstruos deformata, o justitie a umbrelor.
…Tot omul uita! Aici e poate si singurul secret al puterilor noastre, al inversunarii noastre de a trai. Omul uita un adevar, il cauta din nou…Il gaseste. Nenorocirea si durerea ne invata sensul vietii, dar ar fi teribil ca invatatura aceasta sa ne ramana vesnic prezenta aici, sa ne paralizeze! O uitam, ca sa avem puterea de a o mai cauta si a o mai gasi inca o data. Aceasta e de atfel toata povestea omenirii.
Curios!…cum pasesc pe aceleasi strazi si nu ma mai regasesc; intalnesc aceeasi oameni si parca nu i-am cunoscut niciodata! Sufar de un fel de parasire; sufar din cauza ca eu, ca si ceilalti oameni ma ofer intotdeauna…in zadar. Fug spre margine, dincolo de tot, de ziduri, de oameni si de lumina, unde intunecarea a pus stapanire. Fug gonita de mine insami, cu inima zvacnind in gratiile coastelor unde s-a desteptat o durere si mai atroce, si mai intolerabila inca decat cea a ranilor vechi, de acolo, de departe, din locuri si ceasuri cu desarte sarmane juraminte uitate de toti..
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu